Nonsense's Blog

Indiferenţă publică

2009-12-15T00:28:00.007+01:00

Mesaj automatic: Bună ziua, şi bun venit la "Telefonul de salvare" al departamentului de poliţie din Springfield! Dacă cunoaşteţi numele crimei care se comite în acest moment, apăsaţi unu. Pentru a alege dintr-o listă de crime, apăsaţi doi. Dacă sunteţi omorât în momentul acesta, sau sunaţi de pe un telefon cu rozetă, vă rugăm să aşteptaţi.

Cazul de mai sus este unul din acelea care e haios în mod exclusiv pentru absurditatea sa: te gândeşti „Îţi imaginezi să se întâmple aşa în realitate? E imposibil!”. Nu crezi că vreodată se va întâmpla asta. Însă se întâmplă. Şi atunci nu mai e haios.

Acesta e cazul unei prietene, care, având pe mama ei imobilizată în pat şi cu foarte intense dureri de rinichi , a decis să sune la ambulanţă. Argumentele prezentate de serviciile publice pentru a nu trimite ambulanţa, UNELE dintre ele, sunt următoarele: casa dvoastră nu e aproape de centrul nostru (fiind, evident, în acelaşi oraş, unul nu prea mare), cum adică mama dvoastră e bolnavă dacă sunteţi pe stradă în momentul acesta?, luaţi un taxiu. Mulţumită lui dumnezeu (da, acela care e caracterizat prin inexistenţa sa), nu avea nimic grav şi, în finalul finalelor au decis să trimită ambulanţa (care a trebuit să se deplaseze în jur de 3 km!!). Dar ce se întâmpla dacă chiar avea ceva grav? Oare funcţionarii sunt imuni conştientizării despre imprevizibilitatea vieţii? Ceea ce pentru un om simplu este 'mă doare aici' pentru un medic poate fi cancer.

Asta e clara probă că proasta atenţie a serviciilor publice nu e o boală doar a ţărilor nedezvoltate, care de obicei poartă ca nume de familie „Corupţie”, ci şi a ţărilor aşa-zis avansate, cum ar fi Spania. Operatorii serviciilor de ambulanţă dau mostră de o incredulitate care în circumstanţe normale nu are nicio justificare. Nu poţi aştepta milă, nici măcar înţelegere din partea lor: sunt obişnuiţi să audă zilnic un mare număr de cazuri tragice, ceea ce îi induce la indiferenţă (altfel le-ar fi imposibil a munci în aşa ceva). Ajuns la punctul acesta, pot să afirm că adevărata boală a cărei victime suntem este indiferenţa către suferinţa străinilor. Nu există termen care să descrie actuala perioadă a umanităţii mai bine decât acesta: indiferenţa. Asta este capitalismul, legea junglei care deja ne caracterizează din natură înmulţită: fiecare pentru el, cel mai puternic supravieţuieşte, stuff like that.

Avem aici problema de bază atât în cazul de faţă cât şi, în mod special, în societatea noastră: În timp ce tu te zbaţi şi lupţi pentru viaţă, operatorul ce te ascultă în cealaltă parte a liniei luptă pentru un salariu.

Muse - The Resistance

2009-08-16T09:20:00.009+02:00

14 Septembrie. Asta e data în care se aude va apărea pe piaţă noul album a celor de la Muse: The Resistance. Deşi am avut destule emoţii, din momentul în care am aflat că vor lansa un nou album, şi mai ales uitându-mă peste tracklist (Exogenesis: Symphony Part I, II, III, sună promiţătorrr), am fost sigură că nu vor dezamăgi. Adică, c'mon, sunt Muse, nu există şanse ca Ei să fie în vreun mod afectaţi de curentul ăsta de muzică superficială şi căcăcioasă care posedă aproape în totalitate monopolul panoramei muzicale internaţionale în momentul de faţă (şi probabil muuuulte momente viitoare). Nu au cum, sunt dintr-un univers paralel, nu au nicio treabă cu nimic. Sunt Ei şi atât.

Well. Pe net cică rulează două din cele 11 melodii ale albumului (cel puţin legal, adică pe ză ofişiăl sait):

United States of Eurasia: versurile, având în vedere numele cântecului, erau destul de previzibile: era clar că e vorba de politică, şi dacă e vorba de politică e vorba de război. Cuvinte care îmi plac în special: And must we do as we're told? Must we do as we're told? & And we know that there is no one we can trust; Our ancient heroes, they are turning to dust!
Puţine de zis despre versuri, sunt absolut geniale, aşa cum ne-au obişnuit.
Muzica... pianul şi aerul simfonic de la început erau de aşteptat. Două surprize: cea negativă, ritmul oriental (deşi nu e logic să fiu surprinsă din moment ce subiectul cântecului are legătură cu orientul). Not great; surpriza pozitivă... o clară, dar clară influenţă, un omagiu celor de la Queen (care, ha!, e unul din grupurile mele favorite): chitara nu putea să fie mai Brian May de atât (a se compara cu cea din Bohemian Rhapsody), iar corurile amintesc într-un mod incontestabil de cele care sună în melodiile marca Queen (a se asculta Bohemian Rhapsody -din nou-, Bycicle Race, Killer Queen, mă rog, ascultaţi Queen randomly, aproape în toate cântecele veţi da de chitara şi corurile acestea).
Nu e o imaginare a cititorilor imaginari că sunt euforică, chiar sunt.

Muse - United States of Eurasia

Uprising: Deşi atunci când ascult un cântec dau destulă importanţă versurilor, mesajului pe care artistul respectiv vrea să îl transmită, sunt ferm convinsă de un lucru: un negativ frumos salvează versuri penibile (ca exemplu, rock n' roll-ul acela cu 'well you cand do anything but lay off of my blue suede shoes!'), în schimb cuvinte frumoase nu salvează un negativ penibil - ca exemplu, Uprising-ul acesta despre care vorbim aici. Apreciez gândurile, apreciez vocea, dar negativul îmi irită timpanele, iar 'c'mon'-ul acela contribuie la dăunarea lor permanentă. Mă doare să zic asta, dar ritmul aduce în anumite momente... un aer... o aroma... adică o duhoare a André. Gata, am zis-o.

Muse - Uprising (2009)

Concluzie: mulţumită de United States of Eurasia, dezamăgită de Uprising, nerăbdătoare pentru a asculta Exogenesis: Symphony (şi cele 3 părţi ale sale).

Ză ultimate descoperire ştiinţifică: tot ce atinge Moartea se transformă în aur

2009-06-27T00:24:00.011+02:00

Şi, din nou lipsită de ocupaţie şi plină de gânduri filosofice atotprofundice, m-am trezit descoperind pentru ză fărst time altă teorie cu anterioritate descoperită de 5344362576 persoane: moartea are mână de aur. Cu o strânsă legătură de citatul mai înainte..citat, găsim clasica frază 'Era un băiat atât de bun...', când în viaţă nu îl suporta nimeni. Asta în cazul mortalilor. Apoi echivalentul în lumea starurilor: după ce mor se transformă în legende. Pentru că au murit. So.

Cum nici nu putea să fie altfel, am fost inspirată de către recenta moarte a coronatului 'king of pop' Michael Jackson. Deci. Tipul a fost o legendă încă de când dăduse primii paşi în lumea muzicii. Ok. A făcut istorie. Ok. Probabil a mişcat prin muzica lui cea mai mare masă care e posibil a fi mişcată de o singură persoană şi prin muzică. Ok. A murit, şi nimeni nu se aştepta. Ok. Fanii sunt devastaţi. Ok. Totul pe înţelesul simplei minţi a Ancăi Elenăi Chirilăi până aici. Ok. Ceea ce transcendă minţii Ancăi Elenăi Chirilăi este de ce naiba persoane care nu au ascultat în viaţa lor voluntar o piesă de-a lui Michael Jackson suferă profund pentru moartea lui? Poate că vreţi să îi spuneţi sensibilitate, şi poate mie vreţi să îmi spuneţi insensibilă, dar, în ochii mei, asta e ipocrizie pură (DA! în cazul în care cititorii imaginari se întreaba, totul e ipocrizie pentru mine). Cum altfel se explică situaţia următoare (ipotetică ofcors):
Înainte de moarte:
'1- Ai auzit că MJ are de gând să facă un ultim tour, aşa de la revedere!?!?!
2- Hă?! Whatever...'
Postmortem:
'1- Ai auzit că a murit MJ?
2- A murit MJ?!?!? Nuuuuuuuu! Vai, era idolul şi modelul meu în viaţă! Nu pot să trăiesc cu aşa o durere! Împrăştie-i cenuşile peste corpul meu nud!!!'

Mamă, hai că mi-am făcut nervi singură cu situaţia asta ipotetică.

Să mă explic, dacă nu am făcut-o destul deja. Nu zic nimic. A murit, e o chestie tristă când cineva moare. Dar mor multe persoane. Zilnic. Nu e vorba nici de lipsă de respect. Din contră, mai lipsă de respect e abia să ai habar cine e MJ şi să te dai drept rănit la corason când moare. După regula asta, ar trebui să te dai rănit la corason pentru fiecare persoană care moare. Şi mor multe. Eu zic că e mai simplu, dacă nu eşti rănit, să nu te dai rănit, şi gata. Zic decât.

Deci, sensibilitate sau ipocrizie?

Mallorca

2009-05-15T01:44:00.011+02:00

După părerea mea, Mallorca e unul din locurile cele mai frumoase din teritoriul spaniol. Cel mai frumos, aş risca a spune, dacă aş fi vizitat mai mult decât un 10% din această în mai multe sensuri extraordinar de bogată ţară. După părerea lui Frédéric Chopin, Mallorca nu e doar unul din cele mai frumoase locuri ale Spaniei, ci ale lumii întregi. Am avut norocul de a vizita această mică insulă, şi în acelaşi timp cea mai mare din Arhipeleagul Balear, în două ocazii; cu siguranţă mă voi întoarce.

Simpatia şi felul deschis de a fi a localnicilor nu îţi permit a te simţi altfel decât la tine acasă, într-un loc unde, antagonic, nu vezi altceva decât turişti. Poate acesta este unul din motivele din care nenumărate familii din toată Europa (în special Germania) şi-au stabilit o casă de vacanţă acolo. Vizita acestui determinat tip de turişti şi prezenţa unor case de multe ori stupefiante s-au transformat şi ele, împreună cu singularele peisaje şi amabilii oameni, în parte din personalitatea insulei.

Cât despre mine, rămân cu o mulţime de amintiri şi senzaţii până atunci neexperimentate: plimbările pe pustiul mal al mării la o oră avansată în noapte, ca unică companie ‘Wish you were here’ şi pescăruşii care, acum, fără prezenţa oamenilor, aveau plaja pentru ei singuri; concertul de jazz fermecător prezent în mare parte din localitate datorită în rest liniştitei atmosfere, combinat cu sunetul valurilor şi aerul suav al serii… Acestea greu vor fi înlocuite de o senzaţie mai plăcută în mintea mea.

Adidaşi practici

2009-05-06T22:03:00.009+02:00

Astăzi, mulţumită Niculetei, că eu trei luni de zile nu am realizat, am aflat că talpa adidaşilor mei e de fapt o hartă. Harta oraşului Paris:

Aşa că, după cum spunea mister iubitul Niculetei, cu adidaşii ăştia, a te pierde prin Paris nu mai e o problemă: scoţi adidasu', şi la drum! Foarte practic, I say...

Retiro

2009-05-06T22:01:00.001+02:00

.

2009-05-03T02:30:00.006+02:00

Because I wanted to.

A walk

2009-04-30T18:40:00.003+02:00

Nimic nou

2009-04-30T18:22:00.002+02:00

Doar o cameră cu un fake-macro :(

Struţul artist

2009-04-29T14:49:00.003+02:00

Nu mă pot opri din râs :))
Aici struţul 'bailaor' (dansator de flamenco):

Un vis, un cântec şi o realitate

2009-04-25T16:17:00.005+02:00

Oraşul era vopsit în gri şi roşu. Străzile erau pline de mici, debili şi fragili oameni. Oameni speriaţi, disperaţi, grăbiţi. Printre ei mă aflam şi eu. Majoritatea dintre ei, la câtă dezordine era, pierduseră orice noţiune de logică: nu mai ştiau nici dacă erau victima sau călăul. Într-un haos total, unicul lucru clar era că trebuia să fugi. Să te ascunzi. Dar unde? Nici un loc nu era sigur, ei te găseau oriunde. Cu neputinţă, observai cum prieteni, vecini, familiari şi oameni cu care altă dată nu aveai nimic de a face, cu care nu împărţeai nici un sentiment, dar de care acum te simţeai atât de aproape, cădeau; mureau, iar tu nu puteai să faci nimic. Nu puteai decât să fii egoist.Vedeai cum nişte oameni la sfârşitul străzii, transformaţi în zei datorită posesiunii unor maşini de ucidere, pătrundeau cu gloanţele lor orice fiinţă ce le stătea în cale, cu indiferenţa şi serenitatea unui om care face ceva complet logic şi inofensiv. Cadavrele întinse pe tot largul oraşului, deja se încorporaseră peisajului. Deşi a supravieţui nu mai avea nici un rost firesc, puţinul instinct animal rezident în interiorul tău te impulsa la a face tot posibilul pentru a-ţi salva viaţa. Eu, printr-un miracol, am reuşit să scap din acel loc, nefiind majoritatea timpului conştientă de ceea ce se întâmpla în jur. Am supravieţuit.

Şi, timp după, realizând că a mă întreba ‘De ce?’ nu avea decât să mă scoată din minţi, întrebarea permanent prezentă în mintea mea era ‘Oare a avut vreun rost să supravieţuiesc?’.

Something new

2009-04-25T15:01:00.003+02:00

Deşi nu atât de frecvent, se întâmplă să mai descopăr şi melodii produse post-'90 care să îmi placă. Acesta este cazul melodiei Hometown Glory, cântată de Adele, o fată care posedă o voce, din punctul meu de vedere, deloc comună. Cât despre versuri... nu pot decât să mă gândesc la Sibiu când le ascult.
Melodia am descoperit-o la un show tv de dans pe care îl urmăresc (eu împreună cu jumătate din teritoriul spaniol). Coregrafia, care îmi place şi ea foarte mult, e aceasta.

Melodia întreagă:

It just needed to be here.

All Angels

2009-04-22T09:12:00.009+02:00

Navigând pe internet, căutând noi artişti ai muzicii clasice, am dat de ‘Classical Brit Awards’. Printre câştigătorii nuştiucărui an se aflau, printre alţii precum Paul McCartney şi al său ‘Ecce Cor Meum’ (de care, de altfel, m-am îndrăgostit) sau Anna Netrebko, All Angels; aceste patru fete, cu nişte voci care fac onoare denumirii alese, dau un ceva deosebit melodiilor pe care le ating. Vocile lor compun o armonie perfectă, părând a fi unite de ceva într-adevăr superior unui simplu muritor. Cu delicateţea şi graţia care le caracterizează, reuşesc a atenua sufletul oricărui om cât de cât sensibil.

Cele două albumuri ale lor conţin coveruri a melodii clasice atât din pop/rock (Sound of Silence, Angels) cât şi din muzica clasică (Ave Maria, Agnus Dei). De când le-am cunoscut, au avut un loc destul de permanent în playlistul meu: niciodată nu e greu să găsesc un moment în care să am dispoziţia necesară pentru a asculta astfel de muzică. Două din melodiile mele favorite sunt următoarele:

Angels

Songbird

Aventurile unei adolescente ipocrite

2009-04-16T02:57:00.019+02:00

După o zi în casă, în care, traumatizată în urma: vizualizării filmului From Hell (atât pentru cantitatea de sânge şi prostituate neaccidental decedate în miezul Londrei care apare, cât şi pentru extraordinaritatea lui Johnny Depp – hormonii îşi au cuvântul aici – ), descoperirii a faptului că o Niculetă şi o Ancă Elenă au un IQ împărţit de 120 (60 pentru fiecare), şi audiţiei a unui exorcism real (I swear!!) în care ‘diavolul’ care era în interiorul fătucii susţinea ferm că se numeşte Hitler, nu aveam decât să îmi iau inima în dinţi şi să mă îndrept către ieşire pentru a străbate o lungă cale extrem de periculoasă printr-un oraş înfricoşător de întunecat, plouat şi pustiu (exact ca acea Londră din film unde femei singure erau asasinate brutal de către un psihopat maniac) ca, într-un final, să ajung la destinaţia mea: un loc atât de sumbru încât doar numirea sa ar provoca numeroase atacuri de cord. Pare scos dintr-un film, dar chiar aşa a fost. Mă rog, în afară de periculozitatea străzii aceleia, care de fapt e una din cele mai ocupate de trafic din oraş. Dar restul e adevărat! De fapt calea nu era deloc lungă, erau vreo 300 de metri. Dar restul e adevărat. Mă rog, Alcalá de Henares e un oraş frumos şi plin de istorie, dar în comun cu Londra cred că are decât 3 litere. Şi ăsta e tot adevărul. Ah, şi autogara oraşului, deşi frecventată de numeroşi tineri iubitori ale drogurilor la orice oră a zilei, nu e un loc exact sumbru. Dar acum chiar că restul e adevărat (da, diavolul ăla chiar se prezenta drept Hitler). Ce e cert, făceam pe mine de frică.

Poate credeţi că aici se termină suferinţa, că, deşi cu frică, am ajuns la autogară, am urcat în autobuz şi în continuare am ajuns cu bine acasă. NU! De fapt aici vine partea cea mai teribilă… Odată ajunsă la autogară şi în aşteptarea autobuzului, mintea-mi tulburată de gândurile mai sus enumerate, îmi zic să mă relaxez, ca de obicei, citind anunţurile care oferă gazdă pline de greşeli ortografice scrise de români. Totul ok, până când ochii îmi zăresc următorul anunţ (pe care, da, l-am rupt de acolo, nereuşind să îi fac o poza cu camera de 2 mp a telefonului):

Nu ştiu dacă puteam întâlni un anunţ mai potrivit situaţiei decât acesta: apar toate cuvintele care de asemenea sunt frecvent rostite pe toată durata filmului From Hell. Ce să mai spunem de tendinţele macabre a acestui om: sacrificat cu organe şi fără maţe? Brrrrrrrrrrrrrrr!

La ce vreau eu să ajung este la faptul că, lucruri ca cele ce mi s-au întâmplat astăzi (uuuu ce viaţă emoţionantă am: am văzut un film semi-horror azi!) mă fac să îmi amintesc de ce vreau să nu mai mănânc carne (pleoşc! you didn’t expect that!): în film, femeile erau omorâte aşa cum omoară bunicii la ţară (pentru cei care au bunici la ţară, care la rândul lor au animale) porcii şi mieii aceia gustoşi cu care ne răsfăţăm papilele gustative în fiecare iarnă: cuţit în gât, aşteptat să se scurgă de sânge, apoi profitat la maxim ceea ce poartă în interior. Da, scârbos. Macabru. Însă doar când e vorba de o fiinţă umană? Nu ştiu dacă voi aţi văzut vreodată live cum se face acest lucru, dar vă spun eu că porcul acela suferă în aceeaşi măsura sau poate, de ce nu, mai mult ca un om. Still, a omorî un animal e ceva firesc şi natural, pe când se pare că fiinţa umană, încă o dată, e o excepţie. Cumva, iarăşi s-a trezit în centrul universului. Ah, da. E o fiinţă civilizată, pe când restul animalelor nu, fapt ce justifică? a le lua viaţa. Ok, mulţi ar răspunde la asta cu un ‘da, dar carnea este necesară pentru supravieţuire!’. Să mă scuze dacă le răspund cu un ‘Eu nu am auzit nici un caz în care un om a murit pentru a nu mânca carne’.

Nu, mesajul meu nu e că ar trebui să ne omorâm toţi între noi în măsura şi cu naturalitatea cu care omorâm şi animalele. Ceea ce zic este să nu mai fie natural a lua viaţa numănui. Eu una cred că civilizaţia a ajuns la un punct în care ne permitem să ne alimentăm fără a sacrifica viaţa vreunui animal. Dar, e vorba de intenţie/voinţă.

Nu atac pe nimeni. De fapt eu sunt exemplul personificat a unui om care, deşi vorbeşte şi se plânge excesiv de mult despre aproape totul, nu face nimic pentru a schimba ceva. De fapt, recunosc, sunt o ipocrită: parcă cheful de a deveni vegetariană e mult mai intens după ce am mâncat 2 gustoase pulpe de pui; şi parcă înainte să le mănânc, deşi conştiinţa îmi atrage atenţia, o muţesc cu un ‘Eh, ş-aşa totul e relativ şi o să murim toţi într-o zi, ce mai contează?’. Totuşi, eu trăiesc cu speranţa că ceva separat de mine dar rezident în interiorul meu mă va stârni într-o zi şi în sfârşit voi pune în aplicare principiile pe care cică le am! Ştiţi voi, speranţa se pierde ultima…

Şi, special pentru cititorii care au reuşit să ajungă până la punctul acesta al postului fără a adormi/a se dezgusta pe cale încoace, ţin să vă anunţ oficial care este concluzia acestei scrieri: vreau să devin vegetariană. ‘Tot căcatul ăsta ca să spui că vrei să te laşi de carne, dar de fapt nu poţi pentru că ai o poftă de urs?’, m-ar întreba mulţi din cititorii mei imaginari. 'Păi, da.’, le-aş răspunde eu.

Λ

2009-04-13T01:10:00.002+02:00

I've been alone with you inside my mind
And in my dreams I've kissed your lips a thousand times
I sometimes see you pass outside my door
Hello, is it me you're looking for?

I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You're all I've ever wanted, and my arms are open wide
'Cause you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much, I love you ...

I long to see the sunlight in your hair
And tell you time and time again how much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello, I've just got to let you know

'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely,
or is someone loving you?
Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying, I love you ...

Hello, is it me you're looking for?
'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely
or is someone loving you?

Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying ... I love you.

Dragoste sau obişnuinţă? Bullshit, plictiseală!

2009-04-12T03:10:00.004+02:00

De ceva timp încoace, am întâlnit destule persoane care, fiind într-o relaţie relativ de lungă durată, au ajuns la un punct în care se întreabă dacă ceea ce simt pentru partener este dragoste sau doar obişnuinţă. Asta nu e decât altă probă care confirmă ori puerila mea teorie despre sensul vieţii, ori rapiditatea cu care ne plictisim persoanele, ori cât ne pasionează să ne minţim singuri. Sincer, cred în chestia asta cum cred şi în şansele mele de a avea vreodată un cititor real pe blogul ăsta. Adică deloc. Adică, dragostea se poate transforma în obişnuinţă? Să îmi arate şi mie cineva cum e procesul de transformare. De ce înainte credeai că iubeşti persoana respectivă cu adevărat, dar acum zici că de fapt era obişnuinţă? Se întâmplă să ALEGI persoana cu care eşti. Se întâmplă să ALEGI să te muţi cu ea. Se întâmplă să ALEGI să împarţi viaţa cu ea. Şi atunci de ce ai spune că crezi că eşti cu o anumită persoană din obişnuinţă? Asta sună ca şi cum aţi fi fost uniţi fără voia voastră de către nişte circumstanţe aleatorii care v-au obligat să petreceţi o anumită perioadă de timp împreună, destul de lungă încât să ajungeţi la concluzia că sunteţi împreună din obişnuinţă. Ok, îmi dau seama că adineauri mi-am tras o palmă singură; ştiu că există cazuri de genul…Dar eu vorbesc de o relaţie normală, în care amândoi sunt mai mult decât de acord pentru a ei existenţă. Păi, de asta spuneam că filosofia implică mult timp liber, şi mai ales plictiseală. Dacă nu ai timp să te gândeşti, nu îţi faci întrebări nenecesare, şi deci nu ajungi la concluzii nenecesare. Sentimentele se transformă, ca orice altă chestie lumească, dar argumentul ăsta cu ‘obişnuinţa’ mi se pare cel mai idiot posibil. Ce i-aş recomanda persoanei ăsteia virtuale cu care mă cert eu aici, este să deschidă ochii şi să vadă că problema nu este dacă eşti cu o persoană din obişnuinţă sau nu; problema e că într-un moment în care te plictiseai, ai realizat că te-ai plictisit!

E trist, dar puţini putem visa la a avea o viaţă stabilă: sentimente permanente, gusturi permanente, idei permanente, sau mai ales fericire permanentă. Şi când ceva se termină în viaţa noastră, nu e mereu din cauza unor factori exteriori nouă; de foarte multe ori suntem noi cei care fugim de stabilitate. Pentru că, oricâtă siguranţă ar oferi ea, la un moment dat plictiseşte.

L.E.: Dacă cineva înţelege postul acesta, să mă anunţe, riscă să primească un premiu. :D

Happy blues

2009-04-10T02:58:00.004+02:00

Blues fericit, ce ironie :P
Aici nişte melodii de blues care mă binedispun cum nici Stevie Wonder nu o face.

J. B. Lenoir - When I'm drinking

Da, e un bărbat!

Bo Diddley - The Story of Bo Diddley

Favorită. Funny story indeed...

Blind Boy Fuller - Truckin' my blues away no. 2

De aproape - Katerina - b&w

2009-04-10T02:35:00.004+02:00

Da, din nou Katerina! Obişnuiţi-vă ochii, o să apară mult pe aici.

Sensul vieţii, I swear!!

2009-04-07T01:47:00.010+02:00

Dragă legiune de cititori şi admiratori imaginari, ţin să vă anunţ că eu, Anca Elena Chirilă, după o lungă perioadă de timp în care, plină de ocupaţii dar totuşi lipsită de ocupaţie şi al naibii de plictisită, am avut timp să mă gândesc la tot felul de tâmpenii, m-am trezit descoperind sensul vieţii. Ce Socrate, ce Platon, ce Nietzsche, Anca Elena Chirilă! Aşa că, în postul acesta, am să fac ca şi cum aş fi prima care spune aşa ceva, ca şi cum aş fi mai mult decât conştientă că peste 3 milenii o să apar în toate cărţile de filosofie şi că voi fi originea a diverse curente de gândire, ca şi cum voi sunteţi mortali iar eu nu, ca şi cum nu aş fi conştientă că sunt cel mai comun om care poate exista şi că aşa voi rămâne forevăr. Deci o să fie ceva de genul ‘Phylosopher for one day’.

Mintea mea de copil în dezvoltare crede că sensul vieţii nu este altul decât cel de a evita plictiseala. Poate nu ar fi aşa dacă am fi educaţi în afara societăţii umane (în pădure cu câteva animăluţe, ca Mowgli), dar cum cititorii imaginari a acestui blog au crescut în societatea asta (pentru că aşa vreau eu, şi pentru că dacă nu probabil nu ar şti să citească), îi arăt pe toţi cu degetul cu neruşinarea camuflată care adeseori mă caracterizează. Prima dată, hai să spunem că omul e un animal deosebit (n-am să zic niciodată că nu e un animal), prin faptul că, în afară de nevoile basice, mai are şi altele aditive pe care restul nu le au. Well, eu cred că există o singură diferenţă între el şi restul animalelor: schematic zis, în mintea lui există prea mult loc liber; astfel încât are nevoie să îl umple cu tot felul de lucruşoare pe care le crede importante şi în a căror veracitate crede orbeşte, total, handărtpărsent. Aşa, într-o societate ‘avansată’, unde a supravieţui nu mai e o preocupare ci ceva firesc, este timp pentru a inventa, a gândi, a filosofa. De ce? Pentru că e necesar? Nu, pentru că altfel, ne plictisim. Aşa că inventăm tot felul de reguli şi prejudecăţi pe baza cărora ne structurăm viaţa. Aşa că, avem timp şi ‘motive’ pentru a fi naţionalişti, xenofobi, pentru a fi ‘mai buni decât alţii’, pentru a crea grupuri de tot felul, pentru a urî şi a omorî în numele lor. Atâta timp cât nu ne plictisim, viaţa noastră are sens. Şi, oricât de crud ar suna, asta e unica noastră preocupare adevărată: a nu ne plictisi.

Ca exemplu, majoritatea marilor filosofi, scriitori, matematicieni, lideri, pre secolul XIX, au provenit dintr-o familie nu tocmai săracă. Cu toţii au fost oameni a căror necesităţi basice erau ‘acoperite’, spre diferenţă de marea majoritate a societăţii, care era prea ocupată încercând să supravieţuiască; cei bogaţi, în schimb, aveau tot timpul din lume pentru a gândi. Adică, se plictiseau al naibii de mult, aşa că se trezeau filosofi. Aşa se ajunge la concluzia că baza tuturor cunoştinţelor astăzi populare nu e alta decât plictiseala. Acum, în secolul XXI, surpavieţuirea e ceva atât de firesc încât până şi o puştoaică mediocră ca mine îşi formează o teorie ‘proprie’ despre sensul vieţii. Sincer, mă simt eliberată când mă gândesc că, cum am zis şi în altă ocazie, plictiseala e originea culturii şi totodată preocupărilor noastre idioate de umani. Acest fapt le ia din importanţă tuturor lucrurilor care se petrec în jur, şi, deşi în momente fericite asta nu e un ajutor, în momente triste e un enorm sprijin. Aşa că, NU, în realitate nobody gives a damn about cine e mai inteligent şi cine e mai prost, cine are mai multă putere şi cine e un sclav, cine are o maşină mai ‘bengoasă’ şi cine o are mai urâtă, cine are mai multe cunoştinţe şi cine nu, cine e mai frumos şi cine e mai urât, cine e virgină sau cine a fost penetrată de jumătate de continent, cine e mai bun sau cine e mai rău, cine merge la biserică sau cine nu… toate astea sunt concepte abstracte de care ne încăpăţânăm să ne agăţăm pentru a ne minţi pe noi înşine crezând că de fapt au vreo minimă importanţă la alt nivel care nu e cel a societăţii create de noi. După câteva operaţii, se ajunge la concluzia că de fapt acest nivel în sine, în ceea ce la univers se referă, are o importanţă NULĂ; nu e nici cât e o boabă de nisip în enormul deşert din Sahara.

Eh, vezi Platon? Nu era atât de greu…:))

Şi acum, mă scuzaţi, trebuie să plec: am o plictiseală de care să fug! O să îmi ia o viaţă.

Natură şi femeie - Katerina - Colour

2009-04-05T23:45:00.006+02:00

Katerina - White

2009-04-05T23:30:00.008+02:00

Natură şi femeie - Katerina - B&W

2009-04-05T23:17:00.008+02:00

Păr şi pagini

2009-04-02T21:35:00.003+02:00

Mihai M. – Letter to send

2009-04-02T01:19:00.002+02:00

Am fost extrem de surprinsă şi de fericită să aflu că Mihai a compus-improvizat o nouă piesă; mai ales că ultima care mă impresionase (‘Sound 1’) a fost produsă acum 2 ani de zile. Cât am avut de îndurat pentru a gusta o nouă picătură din extraordinarul său talent!

Am primit această operă de artă abia ieşită din degetele sale, motiv din care cred că am fost prima persoană care a avut onoarea de-a o asculta. Onoare indeed.

De data aceasta există un titlu, însă nu există o poveste. Cred, oricum, că vorbăreala mea e inutilă; el e cel care are ceva de zis:

Despre starea mea de spirit azi...

2009-03-30T22:44:00.006+02:00

O faţă tristă, muzică şi versuri în măsură...

Something told me it was over
When I saw you and her talkin'
Something deep down in my soul said, 'Cry, girl'
When I saw you and that girl walkin' around

Whoo, I would rather, I would rather go blind, boy
Then to see you walk away from me, child, no

Whoo, so you see, I love you so much
That I don't wanna watch you leave me, baby
Most of all, I just don't, I just don't wanna be free, no

Whoo, whoo, I was just, I was just, I was just
Sittin here thinkin', of your kiss and your warm embrace, yeah
When the reflection in the glass that I held to my lips now, baby
Revealed the tears that was on my face, yeah

Whoo and baby, baby, I'd rather, I'd rather be blind, boy
Then to see you walk away, see you walk away from me, yeah
Whoo, baby, baby, baby, I'd rather be blind...

P.D.: E aceeaşi poză ca cea a profilului. Indeed it is.

Christina's look

2009-03-29T01:03:00.003+01:00

Ploaie, ultima zi, Sibiu.

2009-03-29T00:57:00.000+01:00

Magic air guitar

2009-03-28T01:20:00.001+01:00

Fără cuvinte...

Sesiune fotografică cu telefon mobil profesionist featuring Katerina

2009-03-23T01:18:00.003+01:00

2009-03-19T01:54:00.003+01:00

Nu mai vreau să aud cuvântul 'trebuie'. Nu mai vreau probleme care de fapt nu sunt probleme, nu mai vreau superficialitate. Nu vreau să mă adaptez societăţii. Nu vreau responsabilităţi. Nu vreau să lupt. Nu vreau să ştiu ce vreau. Nu vreau să fiu ordonată. Nu vreau competiţii. Nu vreau să cresc, nu vreau să ridic un deget pentru a fi o parte din societate. Nu din societatea asta. Nu vreau să fug către un ţel care fuge de mine. Nu vreau să fac parte dintr-o lume unde ori fugi, ori eşti călcat în picioare. Nu vreau să fac parte dintr-o lume a cărei esenţă e răutatea nejustificată. Nu vreau oameni. Nu vreau să ştiu nimic despre logică. Nu există codul bunelor maniere. Nu există banalităţi. Nu există bine sau rău.

Dacă natura îi selectează pe cei puternici, eu nu sunt unul dintre ei.

Eu vreau doar să fiu cum vreau eu. Vreau doar natură. Vreau să mă arunc în iarbă, undeva departe de condamnata civilizaţie, să închid ochii şi să simt. Şi să rămân acolo pentru totdeauna. Vreau să simt, nu vreau 'trebuie'. Vreau să stau, corpu-mi complet inactiv, şi să visez.

Vreau să fiu copil.

Simfonia Lamentărilor – Henryk Gorecki

2009-03-19T00:44:00.011+01:00

Mamă, fiu, iubire, despărţire, durere.

Trei lamentări:

1. «Synku miły i wybrany, Rozdziel z matką swoje rany...» – O, fiul meu, Iubitul şi Alesul, împarte rănile tale cu mama ta…

Cântec popular din secolul XV, în care Fecioara Maria vorbeşte cu Iisus în momentul răstignirii.

2. O Mamo nie płacz nie—Niebios Przeczysta Królowo Ty zawsze wspieraj mnie – O mamă, nu plânge - Imaculată Regină a Cerului, protejează-mă mereu.

Cuvinte însemnate pe peretele unei închisori Gestapo din sudul Poloniei de către Helena Wanda, o tânără de 18 ani închisă acolo în anul 1944. ‘’În închisoare, tot peretele era acoperit de însemnări ce spuneau ‘Sunt nevinovat’, ‘Criminalilor’, ‘Lăsaţi-mă liber’, ‘Salvaţi-mă’, etc. Totul era atât de văitător şi banal. Adulţii scriau acest tip de mesaje, dar uite aici o fată de 18 ani, aproape un copil. Ea e diferită. Nu disperă, nu plânge, nu cere răzbunare. Nu se gândeşte la ea însăşi, dacă merită sau nu acest destin. Se gândeşte, în schimb, la mama ei, cea care va experimenta adevărata disperare.” – spune autorul despre însemnarea aceasta, şi despre motivul din care a ales-o.

3. ”Kajze mi sie podzioł mój synocek miły” – Unde a plecat iubitul meu fiu.

Numele unei melodii (jumătatea secolului XX) care descrie durerea unei mame atunci când îşi pierde fiul, acesta decedat în război. "Pentru mine, a fost un text extraordinar de poetic. Nu ştiu dacă un poet ‘profesionist’ ar crea atâta forţă poetică cu nişte cuvinte atât de concise şi simple. Nu este tristeţe, disperare sau resemnare, nici gesticulări exagerate: sunt doar durerea şi lamentările unei mame care şi-a pierdut fiul." - povesteşte Gorecki.

Prima dată am citit povestea simfoniei, apoi am ascultat-o, fapt ce m-a făcut să o iubesc şi mai mult. Partea mea favorită, atât în ceea ce priveşte povestea cât şi în ceea ce priveşte muzica, e a doua:

Sursă de informaţie

Crying in the rain

2009-03-17T16:41:00.006+01:00

Un clasic al anilor '60 care, deşi tratează unul din subiectele cele mai frecvente în muzica de toate genurile - pierderea unei iubiri -, o face într-un mod foarte original:

I'll never let you see,
The way my broken heart is hurtin' me.
I've got my pride and I know how to hide,
All my sorrow and pain.
I'll do my cryin' in the rain.

If I wait for cloudy skies, You won't know the rain from the tears in my eyes.
You'll never know that I still love you so.
Though the heartaches remain,
I'll do my cryin' in the rain.

Raindrops fallin' from heaven, Could never wash away my misery. But since we're not together, I look for stormy weather. To hide these tears I hope you'll never see.

Some day when my cryin's done, I'm gonna wear a smile and walk in the sun.
I may be a fool, but till then darlin' you'll,
Never see me complain.
I'll do my cryin' in the rain.

I'll do my cryin' in the rain.
I'll do my cryin' in the rain.

Criză financiară psihologică

2009-03-14T00:58:00.001+01:00

Da, sunt o adolescentă. Şi da, poate că nu văd lucrurile aşa cum le vede un adult. Şi nu, nici nu mă cred expertă în subiectul de faţă, de fapt nu mă cred, şi nu sunt, expertă în nimic. Dar eu cred că, deocamdată, ştiu să fac diferenţa între realitate şi ficţiune. Nu zic că nu îmi mai fuge mintea din când în când într-o lume imaginară, unde leneşii ca mine au vreo şansă de a trăi bine, unde pierd cele 43534 kg în plus pe care le târâi după mine de când aveam –1 an, unde am o viaţă sociala…; dar de asta e responsabilă imaginaţia mea bogată, momentan mintea mea e (relativ) normală: ştie să facă diferenţa între ce e real şi ce nu este real.

Înţeleg, da, ca un om care are o firmă, mai mică sau mai mare, să simtă efectele crizei, şi înţeleg ca un economist să afirme ‘da, domnule, suntem în perioadă de criză economică’, pe ei chiar îi cred. Însă pe omul de rând, care din ziua în care a început să muncească nu s-a oprit niciodată din plânsete pe motivul proastei stări economice, NU îl cred. Multe persoane din cele care zic astăzi ‘vai, ce rău merg lucrurile, în timpurile astea nu îţi găseşti de muncă’, acum lucrează, şi acum 2 3 ani au fost în şomaj mai mult de jumătate de an. Nu contează că au de muncă, nu contează că au acelaşi salariu ca şi înainte de ‘criză’, nu contează că viaţa lor în realitate nu s-a schimbat. NU. Ei sunt în criză financiară. Ce contează aici este ce zice doamna blondă siliconată de pe ProTV, că doar dacă cineva posedă adevărul absolut, asta e acea cutie sacră numită Televizor, Ave ei! Aş putea să… jur că dacă omul de rând n-ar fi văzut timp de 5 luni zilnic aceeaşi ştire, nici nu ar ştii despre ce e vorba. Unica diferenţă pe care a supus-o criza pentru noi, oamenii ‘modeşti’, este că atunci când rămânem fără muncă, când nu ne ajung banii la sfârşitul lunii, cum de altfel s-a întâmplat MEREU, în loc să dăm vina pe faptul că (aici, cel puţin) sunt prea mulţi stăini, sau că şeful e un bou, sau că deh, viaţa e grea, cum am făcut mereu, acum o dăm pe criză.

Nu, nu îmi găsesc de muncă. Aşa cum nu îmi găseam nici acum 2 sau 3 ani. Fac parte din clasa medie, n-am decât să suport! A căuta scuze şi explicaţii tâmpite şi a se face posesor a unor cuvinte care le-a rostit o dată cineva care de fapt are idee, nu ajută la nimic. Dacă nu te afectează şi nu ai habar, vezi-ţi de viaţa ta! Dar na, people get bored.

Aşa am ajuns eu la concluzia că omul de rând suferă de ‘criză financiară psihologică’.

Jethro Tull

2009-03-10T00:28:00.005+01:00

Am descoperit acest grup, ca şi majoritatea muzicii pe care o ascult, accidental.

Prima dată ce am auzit despre ei a fost în vara 2007, pe durata vacanţei mele de vară în Sibiu. Era anul în care au venit toate grupurile astea mari, printre care Scorpions şi Jethro Tull, atrase de eticheta 'European Cultural Capital 2007'. Spre diferenţă de concertul Scorpions, la care nu aveam cum să ajung (fapt ce am să regret forevăr), am asistat la cel cu Jethro Tull. Nu auzisem niciodată despre ei, însă se zicea că sunt foarte tari, că sunt parte din elita rockului, un mit adevărat, aşa că am zis să calc şi eu pe acolo, să văd ce au de oferit. Eh, şi cât de cunoscuţi şi admiraţi păreau a fi, Piaţa Mare pe jumătate goală. Poate a fost responsabilă ploaia zdravănă care a lovit Sibiul fix în ziua şi în ora în care a fost susţinut concertul, şi nu stilul lor aparte, care probabil nu ajunge la oricine. Sigur a fost ploaia. Da.

La prima vedere: un chitarist blond şi grăsuţ, aparent mult mai tânăr decât restul; un vocalist cu un batic în cap şi nedespărţit de flautul lui.

Când a început muzica... well, nu pot să spun că a fost dragoste la prima audiţie. M-au cucerit mai ales pentru amestecăturile lor ciudate featuring piese arhicunoscute din muzica clasică. Acele piese în concret erau bestiale, foarte original 'interpretate', să zic aşa.
Deşi nu mi-au plăcut atât de mult încât să treacă la a forma parte din lista mea de favoriţi, mi-au trezit interesul pentru a cunoaşte mai mult din muzica lor. Aşa, deşi nu le-am dedicat prea mult timp, am dat de melodii ca 'Living in the past' şi 'Life's a long song', melodii clar marcate de stilul lor unic.

De fapt, melodia pentru care îi iubesc cu adevărat este 'Still Loving you tonight' (eu, eternă iubitoare a baladelor), cu un sunet găsit undeva între blues, rock şi... Jethro Tull.

Am să îi cunosc bine într-o zi. Şi sunt sigură că am să îi iubesc într-un mod general.
Prevăd un viitor strălucitor!

Sound 1

2009-03-09T02:42:00.003+01:00

Aşa s-a numit din prima zi, acum doi ani, şi până acum, cea mai bună piesă, după părerea mea şi din câte cunosc eu, creată de Mihai M.. Poate nu i-a dat alt nume pentru că nu a reuşit să îi gasească unul potrivit, poate pentru că nu o identifică cu nimic care se poate exprima în limbajul uman, sau poate pur şi simplu din lipsă de interes. În orice caz, e uşor de observat că simte ceea ce cântă, şi ne face şi pe restul să simţim; eu cel puţin, simt pasiunea lui.

Ţin minte că în epoca în care a creat-o eram amândoi trişti şi dezorientaţi. Diferenţa între noi era că eu nu aveam nici un mediu pentru a exterioriza ceea ce simţeam, pe când el da: pianul. Îmi amintesc cum îmi povestea cât de trist era în timp ce cânta piesa asta, şi cum tristeţea aceea l-a inspirat.

Cuvintele sunt inutile de atâtea ori… De aceea îl invidiez, şi mi-e greu să înţeleg de ce nu se ocupă mai mult de pian, dat fiind că poartă ceva atât de deosebit în interior, şi are un mediu genial de a-l exterioriza. De aici, din modestul meu blog (peste care ştiu că mai aruncă câte o privire uneori), îi transmit o rugăminte: cântă cât mai mult la pian, dacă nu pentru tine, fă-o pentru mine şi pentru restul planetei.

Toate astea pentru că, din punctul meu de vedere, un om care scoate aşa ceva din interiorul său, e departe de a fi comun.

După ce am presupus eu aici 1001 chestii, să ştiţi din gura lui ceea ce e de fapt piesa asta: el nu compune; zice că piesa asta a fost o stare de spirit, de fapt a fost improvizată.

Vioară, din nou

2009-03-08T23:45:00.004+01:00

După cum se vede în titlu, sunetul ce îmi atrage atenţia cel mai mai mult din romanţa asta, este cel produs de vioară. Vocea este frumoasă, versurile drăguţe (dar nu deosebite), însă vioara este... perfectă, intensă, mângâietoare.

P.D.: Ştiu că toate posturile puse la categoria 'Ascult', sunt şi la categoria 'Simt'. Asta pentru că simt ceea ce ascult. :))

Vioară

2009-03-04T23:30:00.000+01:00

Piesa asta a fost, timp de câteva luni, compania tuturor reflectărilor şi gândurilor mele filosofice de adolescentă.

Trezeşte în mine multe sentimente şi gânduri care, pentru mine, sunt imposibile de reprezentat pe o coală de hârtie (sau, în cazul ăsta, pe o pagină de blog), dar, basic, e asta: mă face să fiu tristă într-un mod plăcut. Felul acela de tristeţe fericită/inspiratoare de care vorbeam în postul trecut.

De nedepăşit.

2009-03-04T21:38:00.002+01:00

Iubesc:

Mâncarea - Ză Homer Simpson way.
Muzica - Care ar fi farmecul vieţii mele fără o coloana sonoră?
Natura - Într-o ocazie am vorbit cu ea: mi-a povestit lucruri extraordinare, foarte îndepărtate de lumea omului.
Fotografia - Modul meu preferat de a mă exprima.
Visele - Sau imaginaţia. Ce ar fi de mine fără ele?
Cărţile - Cel mai bun mod de a pune în practică imaginaţia.
Sibiu - Casa mea dintotdeauna, şi pentru totdeauna.
Relativitatea - O iubesc pentru că mereu găsesc un răspuns în ea.
Frumuseţea - Nu trebuie să fii superficial ca să admiri frumuseţea: e un reflex.
Tristeţea - În doza potrivită, mă inspiră.

Urăsc:

Plictiseala - Originea întregii culturi umane.
Prejudecăţile - Totuşi nimeni nu e liber de ele...
Superficialitatea - 'Nu înţeleg cum poate să facă aşa ceva!' - şi normal că nu înţelegi.
Aroganţa - 'Aroganţa e soră cu prostia', am auzit zicând pe cineva.
Inteligenţa - Nu spuneţi că nu am fi fericiţi fără ea (ca rasă, zic).
Violenţa - Da, da, ştiu că e tipic, toată lumea urăşte violenţa. Dar eu o urăsc mai mult.
Peştele - I hate it, I hate it, I hate iiiiit! Nu e nimic personal, e doar că are un gust scârbos.
Presiunea - Dacă vreau să fac ceva, fac singură. Nu va fi persoana de lângă cea care îmi va schimba părerea în cazul în care nu vreau.
Relativitate - O urăsc pentru că mă pierd în infinitatea ei.
Internetul - Blestem ziua în care s-a inventat! Îmi ocupă jumătate de zi.

Faptul că urăsc chestiile astea, nu inseamnă că sunt contrariul lor. Le urăsc şi punct.

Puente de Toledo

2009-03-04T00:30:00.002+01:00

Sebi 2

2009-03-03T10:42:00.003+01:00

Sebi 1

2009-03-03T00:56:00.007+01:00

Little friend

2009-03-03T00:46:00.000+01:00

Esenţă

2009-03-03T00:41:00.003+01:00

Atacată de raţa psihopată

2009-03-02T02:03:00.007+01:00

Situaţie numărul 1: Eu. Olympus. Lebădo-raţă ciudată ce se apropie vigilent. Clar, încerc să prind un primplan. Mă apropii...mă apropii...încă un pic...mai un centimetru...mai aproape....

Situaţie numărul 2: Eu+Olympus - go down.

Raţă 1 - Eu, fail.

Echivalentul în Simpsoniană:

Lecţie învăţată: Nu subestima niciodată puterea unei raţe!

Don Quijote de la Mancha

2009-03-02T01:15:00.004+01:00

Personajul cel mai îndrăgit al spaniolilor, creat de cel mai indrăgit autor al lor: Miguel de Cervantes.

Castilla la Mancha (locul unde se petrece majoritatea acţiunii a cărţii Don quijote de la Mancha) este ca o hartă în viaţă a traseului lui Quijote: la tot pasul, în sate, oraşe, autobenzi, în locuri unde te aştepţi sau nu te aştepţi, vezi câte-un mic indicator unde scrie ceva de genul 'Pe aici a trecut Don Quijote' (în carte, desigur). Un gest frumos, aş zice eu.

Eu eram într-un sat numit 'Villarrubia de los Ojos' şi, se pare, într-un punct pe unde a păşit legendarul personaj.

Contraluz - Siluete

2009-03-02T01:08:00.005+01:00

Iubesc pomii iarna.

Simple

2009-03-02T01:05:00.002+01:00

Christmas spirit

2009-03-02T01:02:00.001+01:00

Jazz mood

2009-03-01T13:35:00.004+01:00

Trebuia să vină şi rândul jazzului. Instumental, de data asta.

Richard Elliot m-a câştigat forevăr doar pentru melodia 'Because I love you'.

Cât despre melodia 'Time after time' cred că nu ar fi trebuit să iasă din jazz niciodată; rămân, deci, 100% cu versiunea jazz.

You know, forever with me.

1 nimic

2009-03-01T03:22:00.007+01:00

Ca să nu mă prefac că nu a existat, vreau să spun ceva despre postul 'Cum să îţi dai seama dacă ai o femeie infectată'. Mă întreb cât de scurt în minte trebuie să fii ca să iei un asemenea post în serios. Nu ştiu cum ar putea cineva să creadă că eu, ca femeie, aş spune că 'femeile sunt proaste din natură' într-un mod nu ironic. Deci chiar nu ştiu. Ideea era ceva de genul 'eu sunt un bărbat misogin', şi vorbeam în numele lui. Exista până şi un post data care explica situaţia.

Oricum, previzibil. De fapt, am făcut mai mult trafic în ziua de ieri, datorită acelui post, decât in toată săptămâna.

L-am şters, nu urma să îl înţeleagă nimeni.

În caz că nu s-a înţeles deja, deşi ajunge să ai un sfert de creier ca să înţelegi, era o CRITICĂ adresată oamenilor de genul.

?

2009-02-28T15:49:00.009+01:00

Există un adevăr absoult?

Şi dacă da, cine îl posedă?

Şi de ce ar trebui să îl accept eu ca adevăr absolut?

E totul relativ? Sau doar unele lucruri?

Şi dacă doar unele lucruri, care sunt lucrurile certe, şi care cele incerte?

Şi cine e în poziţia de a zice ce e cert şi ce nu e cert?

Şi de ce trebuie să purtăm toţi o etichetă?

Moartea îi eschivează pe cei inteligenţi/frumoşi/buni?

Nu venim toţi din acelaşi loc, şi ne îndreptăm toţi spre acelaşi loc?

M-am săturat să mă prefac că de fapt am răspunsul la întrebările astea.

Dar, poate eu sunt nebună.

Întrebări existenţiale

2009-02-27T01:21:00.006+01:00

Sunt două întrebări pe care, ca om, am să le port cu mine toată viaţa:

1. De unde venim, şi încotro mergem?

2. What’s all the fuzz about ‘The Notebook’?

Eu zic că am mai multe şanse de a descoperi sensul vieţii, decât de a înţelege care este farmecul filmului ăstuia.

Recunosc că am văzut filmul cu o idee prestabilită: toată lumea îl laudă, are o notă care puţine filme au onoarea de a o avea (8), deci trebuie să fie ceva deosebit. Şi, datorită acestui fapt, când l-am văzut, am fost dezamăgită x 2. Poate dacă nu era atât de lăudat şi inclus în atâtea topuri, dacă nu ar vorbi toată lumea despre el, chiar acum nu aş scrie postul ăsta, şi n-aş provoca mişcarea asta masivă anti-the notebook, dat fiind că posed blogul cel mai citit din lume. Dar, asta e. Voi aţi vrut-o.

Ok. Deci nu zic că filmul e oribil, nu este. E un film drăguţ, acceptabil. Dar e complet banal! Fiecare secundă din filmul ăla e previzibilă, e ceva de genul ‘n-ar putea să fie mai evident că o să fie împreună forevăr’. Deşi cei care l-au făcut au băgat 42364257952123 de obstacole în relaţia lor, de la a-i lega pe amândoi de persoane diferite la a o face pe ea mintal bolnavă, tot n-au reuşit să introducă în filmul ăla măcar o picătura de imprevizibilitate. N-am simţit suspans aproape în nici un moment.

Apoi toată lumea spune lucruri de genul ‘vai, cât am plâns la The Notebook!’. De ce?! Ei i-a trecut boala la creier (şi l-a recunoscut) fix în noaptea în care urmau să moară amândoi. Nu putea să fie noaptea următoare sau cea anterioară. Nu. Mai mult decât atât, erau bătrâni şi au murit împreună. Nu doar în acelaşi an, ci în aceeaşi zi. Ba chiar în acelaşi minut. Şi în somn. Şi îmbrăţişaţi. Există oare un mod mai fericit de a-ţi sfârşi viaţa? Eu zic că nu.

Măcar dacă la sfârşit se întâmpla ceva deosebit… Dacă, fiind tineri, ar fi murit unul dintre ei (preferabil blonda), întorcându-i celuilalt viaţa pe dos… Atunci mai ziceam. În schimb, ei au decis să termine filmul aşa cum l-au şi început: B A N A L.

Pian – Ludovico Einaudi

2009-02-25T01:00:00.001+01:00

Liniştitoare şi foarte plăcute la auz, pătrunzătoare în unele ocazii iar transparente în altele, melodiile lui sunt compania perfectă pe durata unei lecturi, unui moment de reflectare, unui moment dedicat singurătăţii, gândurilor, şi, de ce nu, somnului. Rareori am dat de un compozitor în a cărui discografie să mă pot mişca aşa ca în a lui Ludovico Einaudi. În ultimele zile am ascultat discografia lui într-un mod aleatoriu, şi nu exagerez dacă spun că un 98% din ce am auzit mi-a plăcut. Lăsând la o parte latura tehnică a acestor melodii, ele sunt caracterizate de simplitate.

După cum spuneam, destul de complexe pentru a fi ascultate într-un mod exclusiv, destul de simple pentru a fi soundtrackul altor activităţi.

P.D.: Ştiu că sunt cam insistentă cu playlisturile şi cu muzica online, aş putea să scriu fără să uploadez muzică, dar, să fim serioşi, câţi dintre voi, cei doi cititori ai mei, veţi căuta un anumit artist doar pentru că îl recomand eu? Aşa e 'in handy', şi ştiu că am făcut tot ce am putut pentru a vă aduce muzica ce mi-e mie apropiată...aproape!

Lonely stranger

2009-02-24T00:46:00.010+01:00

Am dat de acest om plimbându-mă pe un deal găsit undeva în satul Răşinari (la puţini km de Sibiu). La vederea unei imagini atât de captivante, am pierdut cam două secunde până când am scos aparatul şi l-am pozat.

Mă întreb la ce se gândea omul în momentele de faţă.

Pe mine, oricum, mă duce cu gândul la singurătate, şi la următoarea melodie (cu care, de altfel, mă simt 'strongly' identificată):

I must be invisible;
No one knows me.
I have crawled down dead-end streets
On my hands and knees.

I was born with a ragin thirst,
A hunger to be free,
But I've learned through the years.
Don't encourage me.

cause I'm a lonely stranger here,
Well beyond my day.
And I don't know what's goin' on,
So I'll be on my way.

When I walk, stay behind;
Don't get close to me,
cause it's sure to end in tears,
So just let me be.

Some will say that I'm no good;
Maybe I agree.
Take a look then walk away.
That's all right with me.

Despre pozele mele

2009-02-24T00:18:00.004+01:00

Nu vreau să postez prea multe din pozele pe care le-am făcut în ultimii 2 ani. În primul rând pentru că nu sunt prea (deloc) mândră de ele, şi în al doilea pentru că nu sunt obţinute prin muncă 'pură' - va să zică, unicul efort ce l-am depus a fost să apăs pe buton, iar apoi să copiez pozele pe PC. Multe dintre ele le-am editat posterior în Photoshop, rezultând unele exagerat de modificate, fapt ce într-o perioadă îmi părea perfect logic, dar ce acum mă deranjează. Am să postez, deci, doar acele poze care sunt oarecum deosebite pentru mine, fie ele editate sau nu, iar în ziua în care munca mea o să fie demnă de a fi 'arătată', am să postez într-un mod periodic.

Strange Feeling

2009-02-23T12:04:00.002+01:00

În playlist-ul meu există melodii care îmi provoacă tot felul de sentimente. Unele mă binedispun, altele mă emoţionează, altele mă fac să fiu tristă... Există însă un tip de melodii a căror efect asupra mea nu aş ştii să îi dau nume; pur şi simplu îmi provoacă un sentiment...ciudat. E un sentiment plăcut, dar de nedescris... mă duc într-o altă lume. Puţine sunt melodiile care aparţin acestei categorii, şi surprinzător (sau nu), majoritatea (două) aparţin unui singur artist: Robert Plant.

Melodiile care îmi provoacă, deocamdată, un 'strange feeling' sunt decât următoarele:

Pasiune

2009-02-22T23:21:00.001+01:00

Nu prea ştiu cum să descriu muzica lor, sau vocea ei... Unul din multele lucruri pe care mi le inspiră muzica lor, şi în special melodia asta, este pasiune. Combinaţia între chitarele spaniole, vocea ei ca principală şi ale lor pe fundal nu putea fi mai perfectă.

Este una din melodiile care ştiu că va fi lângă mine de-a lungul anilor.

În esenţă, cred că cultura fiecărei ţări are farmecul său aparte, şi am să dedic cât mai mult timp pentru a-l descoperi.

1

2009-02-20T20:27:00.004+01:00

Eu: Ce mă enervează faptul că nu poţi să spui chestii pozitive despre tine însuţi fără să fii numit încrezut. Adică ce, dacă zic că o tipă e incredibil de frumoasă n-are nimic, dar dacă cred asta despre mine, şi o zic... am încurcat-o. Ce aiurea!

Niculeta (cu un mare surâs): Da, să moară Gigi. Pff.. Adevărul e că astăzi îmi place aspectul meu, şi la faţă, şi la corp.

Eu: Ce încrezută...

Grr...

2009-02-03T23:45:00.012+01:00

Ziceam, şi menţin, grr.

Acum număruleirelevant ani 'am fost emigrată' înspre mai noul meleag, noua ţară fermecată a tuturor maneliştilor: Spania. Şi cum trăiam eu fericită în ignoranţa şi prostia mea, a venit o zi în care,...am crescut (atât mintal cât şi în volum). Niciodată iubitoare a mediului în care am trăit, recunosc că am făcut şi eu parte din el. Dar am crescut. Şi am decis că a venit momentul să gândesc. Măcar strictul necesar.
Şi zic. E frecvent şi adeseori normal ca o persoană să îşi iubească ţara. Să fie, deci naţionalistă; uneori se întâmplă să fie extrem de naţionalistă. Zic asta apropo de faptul că eu, împreună cu alţi zeci de mii de români, suntem imigranţi aici în Spania. Şi există xenofobie. În special faţă de români. Multă. Destul de multă. Şi totuşi poate nu suficient de multă. De ce? Pentru că românul zbiară înfometat şi extaziat după ea. Îl stimulează, îl excită. Cum altfel s-ar explica faptul că aici sunt tot felul de străini (sudamericani, africani, chinezi, bulgari, ruşi...), dar nici unul dintre ei nu sunt discriminaţi în felul în care suntem noi? Păi, pe lângă lucrurile pe care le auzim cu toţii la ştiri, şi le ştim prea bine, există un mic motiv, unul mic mic de tot:

Românul nu respectă nimic şi pe nimeni.

Nu înţeleg cum astea două lucruri pot fi unite şi pot să nu aibă ca rezultat o explozie nucleară, o apocalipsă, ceva:

- Venit într-o ţară străina, găsit trai mai bun, avut şansa de a trăi într-o societate civilizată.
VS
- Urât toate tradiţiile ţării, urât toate persoanele de naţionalitatea ţării respective, gândit/zis lucruri de genul:

' Ăştia au doar femei grase şi urâte/ eu n-am văzut nicio spanioloaică faină de când am venit' Soluţie logică: întoarce-te în România!

' Al dracu' de spanioli, nu sunt buni la nimic, noi românii, noi suntem buni la toate, şi o să le demonstrăm!' Soluţie logică: întoarce-te în România!

Trimis fiecare membru al familiei, fiecare de pe 5 telefoane mobile mesaje pro România la Eurovision. Nu contează că respectivul 'artist' cântă ca curu', sau că sunt vreo 10 mai buni decât el. E român! Trebuie demonstrată valoarea românilor faţă de lumea asta care a fost aşa de crudă cu ei! Bu hu hu... Soluţie logică: nu te mai minţi singur! Nu Spania dă 12 points României, România dă 12 points României.

' Dă-i dracu' de spanioli, : am pierdut 30 de euro azi - mă doare stomacul - nu e nimic la televizor - nu mai este pâine şi acum tre' să cobor să iau - fac pipi pe mine şi nu e un WC în apropiere; (în acest caz, nu contează motivul, important e să-i dai dracu' pe spanioli). Soluţie logică: întoarce-te în România!

Chiar nu înţeleg. De ce te-ai încăpăţâna să trăieşti într-o societate civilizată dacă nu eşti pregătit pentru ea? Nu, problema nu sunt 44 de milioane de spanioli, şi soluţia definitely NU ar fi să îi exiliezi pe spanioli din propria-şi ţară. Viaţa e scurtă, de ce te chinui pe tine şi pe ei trăind într-un loc unde nu iubeşti şi nu eşti iubit? Te-au chemat ei aici? Ai venit din propie iniţiativă. Ok, oamenii din fire suntem curioşi şi schimbători. Ai venit, ai probat, ţi-a plăcut, rămâi. Ai venit, ai probat, nu ţi-a plăcut, pleci. Nu rămâi, simultan îţi bagi organul în totul ce are de-a face cu această ţara, simultan primeşti un salariu de 1500 şi nu de 300 de euro datorită statului ţării în care simultan nu te mai oboseşti să îţi bagi organul. Viaţa e grea şi aici. Dar NU din vina spaniolilor.
Apoi te simţi extrem de atacat şi de rănit când primeşti un 'întoarce-te la tine în ţară' ca replică din partea unui spaniol. Probabil ai vrea să-ţi spună 'Vai, dar te deranjez? Trebuia să zici înainte! Ete' acum eu şi compatrioţii mei ne facem vailza şi ne auto-exiliăm!'. Şi aşa, după teoria asta, românii am cuceri lumea! Muahahaha...

Şi NU, nu am 'fiţe dă Spania', n-am uitat de unde vin, şi nici 'aere' n-am. Poate că, doar poate că, m-am adaptat (într-un final) societăţii civilizate.

P.D.: NU generalizez. E vorba de românii care vin aici, majoritatea dintre ei perfect încadraţi în cele mai sus enumerate.

De ce îmi / nu ar trebui să îmi pese

2009-01-25T01:39:00.011+01:00

Luând mereu în considerare faptul că trăim în societate, de ce îmi pasă, şi de ce nu ar trebui să îmi pese de ceea ce spune lumea?
Păi de ce da...
1. Un om, oricum ar fi el, are nevoie să aparţină unui grup (oricât de redus ar fi acesta). Ca să aparţii unui grup trebuie să te integrezi in acel grup, şi deci să semeni cu oamenii respectivi. Toţi avem nevoie de asta.
2. NU trăiesti pentru tine. NU îţi pui un kg de machiaj pe faţă şi un decolteu enorm pentru tine. Pentru mine stau o săptamână în pijamale în casă, nepieptănată şi nearanjată, aruncată în sofa şi uitându-mă la Simpsons.
3. Ar fi fain să putem fi obiectivi atunci când ne auto-analizăm, dar NU suntem. Da da, tu îţi recunoşti greşelile, îţi vezi defectele, spune ce vrei. Oricum degeaba spui, pentru că ceea ce spui tu va suna ceva de genul 'Eu greşesc, recunosc, DAR...'. Din interior niciodată nu va veni o părere în totalitate obiectivă, deci don't listen to yourself. E uşor să discuţi despre greşelile altora, pentru că doar asta faci, discuţi, e în mâinile persoanei respective să se corecteze. Altă poveste e când de fapt tu eşti cel care trebuie să îţi mişti funduleţul pentru o schimbare.
Concluzie: vrei, nu vrei, contează şi ce spun cei din jur. E sănătos să vedem lucrurile din alt unghi din când în când, şi de la timp la timp să ascultăm câte-un adevăr incomod.
Dar toate cu o limită.
De ce nu.
1. Clasicul 'e imposibil să placi tuturor'. Vor fi persoane care te vor admira pentru o anumită caracteristică a ta, iar altele care tot pentru aceeasi caracteristică nu te vor putea înghiţi. Nu te poţi împarţi în 4564 de părţi. Asta este!
2. Nu vrei să fii o oaie. Cel puţin în teorie. Tu eşti tu, cu cât mai multe persoane sunt diferite de tine, cu atât mai deosebit eşti. Sau cu atât mai nebun. Contează?!
Concluzie: nu orice părere trebuie luată drept bună. Acum, pe ce principii te bazezi tu pentru a selecţiona cele utile, e treaba ta.

P.D.: Desigur, ca om comod ce sunt, nu aplic mai nici unul din principiile astea. Formulez teorii, aplicarea lor e altă poveste.

Natură. Navacerrada.

2009-01-12T02:35:00.008+01:00

Despre plan:
- Loc: natură, cât de pură se poate (dar nu-mi lua ipod-ul, please).
- Timp: sâmbătă/duminică.
- Frecvenţă: săptămânal.

- Realitate: am fost o singură dată. Şi anume în Navacerrada:

Freddie is alive

2008-10-26T15:15:00.029+01:00

Mă trezesc cu o oră şi jumătate înainte, ca de data asta să ajung bine (nu ca la musical, unde am ajuns jumătate de oră mai târziu...). Deşi am avut suficient timp pentru a mă pregăti, 80% din timpul ăsta m-am uitat pe pereţi. Caracteristic mie... Înainte să ies din casă aproape uit biletul (din nou caracteristic mie), totuşi îl iau într-un sfârsit şi fug repede către autobuz, pe care mereu sunt la 1 minut de a-l pierde (adică dacă vine la 19.35, eu sunt acolo la 19.34). Încă vreo 2 ore şi ajung la Palatul Sporturilor. După vreo 20 de minute de căutare, dau în sfârşit de scaunul unde trebuia să şed. Mare a fost dezamăgirea mea când am văzut că eram cam la 50 de metri de scenă, şi plătisem 20E în plus pentru a fi mai aproape de ei. Cei care erau în picioare erau privilegiaţii ce urmau să ii aibă aproape. Primele minute, şi înainte să apară, doar la asta mă gândeam... îi invidiam pe cei de jos şi îmi doream să fiu şi eu acolo.

Pe melodii de rock n' roll (Elvis Presley mai ales), panorama era următoarea:
(Nu cred că mi-am urât camera vreodată mai mult decât în ziua de ieri... Îmi cer iertare pentru slaba calitate a pozelor. E tot ce am putut obţine.)

Cu fiecare urlăt a celor de jos (în afară de a-i invidia) mă uitam nerăbdătoare la scenă, aproape tremurând, cu speranţa de a-i vedea. În schimb, era doar un nene îmbracat în nişte pantaloni trei sferturi probând chitara.
Dintr-odată, luminile se sting, fumul se ridică şi ecranul se schimbă: pe el se vede o ploaie de stele (The cosmos rocks).
Luminile ce se văd sub ecran nu sunt altceva decât aparate foto.
Se aude chitara lui Brian, iar imaginea lui se face vizibilă imediat, împreuna cu cea a lui Roger Taylor şi a lui Paul Rodgers (vechi cântareţ a grupurilor Free & Bad Company). Sună ''Hammer to Fall'' şi pe cât de încântată sunt de chitara lui Brian, atât de dezamăgită sunt de vocea lui Paul. Nu e nimic cu ea, dar pur si şimplu nu avea ce să caute acolo. Nimeni nu-l înlocuieşte pe Freddie...
Urmează melodii precum 'Tie your mother down' şi 'Fat Bottomed Girls'. După asta, Paul interpretează o melodie solo, care pot să zic că am înghiţit-o pentru că nu era una din cele pe care le cânta Freddie, era nouă. Suna bine, iar, mă gândeam, nu avea o voce atât de rea pâna la urmă. Asta, desigur, atâta timp cât cânta ceva ce i se potrivea. Nu era cazul melodiilor de la Queen, care, evident, pot fi cântate doar de Freddie.
După încercarea dezamăgitoare a lui Paul de a-l înlocui pe Freddie, acesta a ieşit (în sfârşit, deşi nu pentru mult timp) de pe scenă, si ne-a lasat cu Brian May. Un sentiment de uşurare mi-a invadat corpul. Aşa ceva ca atunci când te întorci acasă după o vacanţă lungă (home sweet home...). Şi sunt sigură că şi restul publicului simţea acelaşi lucru.
' - Are you going to sing with me? For Freddie? '
Era prima dată în seară când se auzea numele lui, iar după reacţia noastră, acesta era momentul pe care îl aşteptam toţi de la bun început.
Aşa, s-au auzit primele note ale melodiei 'Love of my life', pe care toţi am cântat-o cuvânt cu cuvânt alături de Brian.
L-a chemat apoi pe Roger Taylor, pe care l-am primit cu mult drag.

' - We'll sing now an ancient spanish song ' (aici toţi au râs, deşi probabil 90% dintre ei unicul cuvânt pe care l-au înţeles a fost 'spanish').
Şi au cântat ' '39 '.
După, a urmat un solo la baterie cu Roger Taylor, a sunat destul de bine.

Iar acum vine momentul cel mai frumos al serii: Brian ramâne singur pe scenă (din nou) şi plânsetul chitarei pe ritmul melodiei 'Bijou' îmi ajunge pâna în adâncul sufletului...

' You and me we are destined you'll agree
To spend the rest of our lives with each other
The rest of our days like two lovers
For ever
Yeah
For ever

My bijou'

Cânta Freddie din imaginile de pe ecran...

Deşi au fost doar imagini, m-am simţit mai aproape de Freddie decât m-aş fi putut simţi vreodată.
Show-ul a continuat cu 'The show must go on', 'Bohemian Rhapsody' (începută de Freddie dar terminată de Paul... chiar nu era necesar)... Spre sfârşit au cântat 'All right now', de data asta din partea lui Paul (Free).

A fost o experienta unică, iar nu voi uita niciodată sunetul pe care l-a scos chitara lui Brian în 'Bijou'.

Freddie is alive, and always will be...